Din 1989, Romania tolănită
într-o râna pe-o dormeză, n-a mai plecat
din fața televizoarelor: acolo ni se comunică
totul și ascultăm, încuviințăm ori ne răzvrătim;
alții,
ceilalți, ne „cultivă”, educă, ne hrănesc, ne
alocă, ne arondează,
ne revendică – virtual, dar suntem tot mai
flămânzi,
tot mai goi; dezbinați, discreditați, vlăguiți,
frustrați și depresivi; cum naiba
ne sug și sângele prin tubul catodic?
Va fi
iarăși cum a fost
și mai rău decât atât: se demitizează
Eroii, se demontează
Modelele, se depersonalizează
Oamenii – cu program,
strategie și... complicități! Urmează
Statuile? Și Trecutul (îndepărtat)! Ne trag
în continuare pe sfori, aceiași; și de când tot fac
asta – pe față sau pe (la) spate – ne încurcă,
încalecă, încâlcesc,
încaieră; sforile unora s-au subțiat, rupt ori
numai
înnodat între ele; pe unele le-au scăpat din mână
ori din vedere, le-au alunecat printre
degete – dar le recuperează
în intrigă și (le) țes în continuare:
nu contează calitatea,
rafinamentul, grosimea, culoarea,
elasticitatea, asprimea,
densitatea; iută, mătase, lână – la un loc,
în război... Imaginați-vă
că după mai multe utilizări ne vor
cârpi, apoi ne vor
destrăma și ne vor face ghem... Apoi
iarăși și iarăși...
(2010)
