După (două)zeci de ani A-Tot-Puternicul
vampir realizează deodată
că energia nu comportă și înțelepciunea
victimelor. Cum nici sângele nu era
albastru – varicele premergătoare
au recunoscut public doar sarcinile
de serviciu. Și visul – fiecare pentru sine:
îşi imaginau că vor zvâcni la unison – fiecare
aricioaică cu ultima suflare… dar pricoliciul
nesătul le-nșfăcă cu razele lunii cu tot. Eclipsa
călăului: victimele îl privesc totdeauna
de sus. Frustrare – răzbunare și des-
frâu liber între coapsele iubitei să vrei
să strivești în continuare arici după arici
și să o amăgești că va fi ultimul. Și va fi
căci va crăpa soarele noaptea minții: când
sângele-i va străluci în barba
îngenuncheată – va-nțelege
c-a jertfit. Degeaba. Ariciul știa
că vârcolacul nu-i decât
un peștișor ieftin zglobiu care înaintează
printre fese; o nadă răsfățată la rândul său
cu rechini – aruncat în vâltoare
de baronii aristocrați. Și s-a hotărât
să-l trădeze. Și să-l demaște: vampirul
se cuibărește ziua între sutane făcând mătănii
înspre deruta norodului de mamifere implorând
îndurare – ultima etapă; doar ariciul iese
mântuit după această plată
carmică – naiv tandru și inofensiv, sărac,
flămând și gol. Leșurile stau grămadă peste sat.
