Ion, Vasile, Gheorghe

   (2009)                                                                                 Gheorghe vinde casa; au trecut atâția zeci ani

de la nunta vecinului Vasile; Ion – fostul său coleg de muncă – a murit

subit… dar dacă Gheorghe află ulterior pe aceeași filieră cum

și mai ales de ce s-au întâmplat toate cele, e informat. Mulțumit ar fi

 

dacă și cei de la Putere ar afla despre el

că merge la azil,

că între două aniversări rotunde

sponsorizate de copii – vecinul cu nevasta lui

sunt asistați social, că fostul lui coleg de muncă

  a fost martorul unui drogat împușcat în trafic. 

*

Cititorul de ziar, privitorul

la televizor ar putea fi

chiar satisfăcut dacă ar ști

și alții despre el că acum, după

șomaj are mai multe

 

joburi necalificate,

o casă,

o pârloagă,

o bicicletă,

 

mai multe taxe și impozite,

 

o soacră,

o nevastă,

un copil,

o rablă,

o pâine,

un ou,

un cartof,

o ceapă

degerată, o capră

 

slută, un tată,

șase tacâmuri

și o singură masă. Și este

proprietar. Și de idei. Cam toți

 

din comunitate

sunt la fel: fac

aceeași politică dar nimeni

nu știe că există

și acest partid –

 

deși-i cu ponderea cea mai mare

 

pe la porți. Ar putea

face o masă rotundă,

la al șaselea tacâm –

fiecare cu câte un deputat;

câte o vizită de lucru

la locurile sale de muncă –

să pună mâna pe câte o coadă

de lopată, fierăstrău,

 

coarnele plugului – fiecare senator; o conferință

 

de presă – cu oricare mogul... – „să se uite

și Președintele la noi căci noi îi vedem

în fiecare zi: 

sunt aceiași mereu și vorbesc

doar între ei”! Și oricare dintre aceștia trei

i-ar putea duce copilul la școală – în schimb

de experiență… Ce fel de media

ar fi asta? De avangardă:

 

între cei care totdeauna i-au ascultat pe cei care

(le) comunică mereu... Eu zic să fie

și invers: să aibă Poporul

discipoli iar nu Vedetele de tabloid

acoliți; să întoarcă plasmele – că,

dacă ajung mai întâi

pe messenger sau hi5, nu mai ies

din Turnul Babel decât cu alt mercurial. 

                                                                          

Expeditor…     Ce înseamnă stânga?  Ce fac ceilalţi?                 

Ce înseamnă stânga?! – salarii „bugetare”, tichete de masă, sindicate, concedii (de odihnă, de tratament şi medicale), instituţii publice etc.

Cei „drepţi” şi mai „revoluţionari” şi-au însuşit reforma: disponibilizare, şomaj, ajutor social; cei mai mulţi dintre aceştia au picat în cursa „oportunităţilor de afaceri”: toate iniţiativele  s-au dovedit a fi private... exact de capitalism – taxate şi suprataxate funcţie de interesul statului.

Revenind la funcţionari şi nu numai – serviciile rutinate sau deserviciile (prin indiferenţa mecanică, sfidarea, aroganţa şi ignoranţa) pe care ţi le oferă, au o valoare simbolică care ar trebui să se reflecte fidel în salariul minim garantat şi deloc obligatoriu. Pentru stânga valorile sunt însă invers proporţionale. În opţiunea dreptei, ideal ar fi să se ia in considerare raportul eficacitate / recompensă căci indispensabil – adică de neînlocuit – nimeni nu este. Si-apoi pentru randament minim şi productivitate nulă, un salar minim pe economie garantat ar fi onorabil. Şi suficient. În caz de nevoi suplimentare – perspectiva privată, iniţiativa personală, riscul asumat etc.

Este un paradox că dreapta a deschis perspectivă grevelor... la stat – stat care în continuare, induce frica de capitalism dar care stâng fiind, valorifică toate pârghiile dreptei – prin reprezentanţi. Şi intervine în bugetul tău – privat! – să se întreţină. Doar din teorie mai face parte pretenţia că „sărăcia poate fi un bun comun, al tuturor” căci cei care-o distribuie la nesfârşit sunt bogaţi şi sunt capitalişti – pentru sine.

Stânga este feminină şi are slăbiciuni; dreapta – aşijderea, după revoluţie: a promovat mai mult principiile decât şi le-a însuşit. Dovadă şi migraţia de la un partid la altul – funcţie de oportunităţi a unor politicieni.

În capitalism este motivat sindicatul ca moderator între Angajat şi Patronat tocmai să nu se probeze „exploatarea omului de către om”. Din principiu, sindicatul apără angajatul faţă cu angajatorul – dar cum să-l apere pe bugetar de el însuşi, pe stat de sine însuşi...? Pe cine de cine să apere când nici unul nici altul nu este investitor, proprietar? Se apără unii pe alţii dar  mai ales – se apără de ceilalţi, ceilalţi care, fără sporuri şi coeficienţi, fără sindicat şi greve, se „bucură” de salar minim pe economie şi cotizează cu patroni cu tot... La stat! La stat-ul altora. 

Părerea mea este că am avut de patrusprezece ani încoace stângi îndreptaţi (asta ca să pozeze în „reformaţi” apţi adică potriviţi, şi „contestatori” clasici ai regimului precedent adică motivaţi) şi drepţi strâmbi. De aceea politica la noi procedează prin învăluire: amalgamare şi derută.

Un drept de ici, un stîng de colo...: sumă nulă!

Sigur, comunităţile restrânse, cum este a noastră, la vremea potrivită vor opta în continuare mai mult pentru oameni decât pentru partide – şi este firesc dacă rămân „neprincipiale”: stânga promite democraţie iar dreapta  adoptă socialul...

                                                           *** 

Unde o duc muncitorii mai bine, în Albania ori în S.U.A.? În România – cei care o duc!

Dar nici ceilalţi nu mor cu social-democraţia!

Atâta bun-simţ mai avem să nu ne facem un titlu de glorie din uciderea lui Ceauşescu – dar nici nu-l regretăm. Suntem duplicitari? Peste măsură; Ceauşescu ne-a folosit până-ntr-un loc şi anume ne-a fost o pârghie pentru servici la stat. Că ne-a deposedat de proprietăţi, a fost cam rău dar au venit alţii să ne repună în drepturi şi bine au făcut. Serviciul la stat sau statul la servici (după caz) – este şi acesta necesar. Aşadar, pârghia socialistă este indispensabilă. Dar şi capitalişti vrem să fim: negustori şi proprietari; beneficiari ai diverselor servicii (oferte) intrate în competiţie.

Subiectele acestea mi-au fost sugerate. Le-am generalizat pentru că, cetăţenii, deşi exemplifică prin cazuri concrete, refuză (sub)scrierea nominală. De accea avem atâtea surprize în campaniile electorale, la referendumuri – acolo unde cetăţenii se pot manifesta şi sincer şi discret: penalizează. Şi nu dau explicaţii! Şi nu-i ştie nimeni! Aceste informaţii, şi următoarele, cei investiţi cu putere de decizie, sper să le găsească... dublu rafinate!

De asemenea, mai circulă vorba:

despre cine plăteşte şi cine nu – taxa de drum,

despre cine plăteşte şi cine nu – taxa de salubrizare (firme care plătesc diferenţiat – „preferenţial” – nejustificat),

despre consilieri convertiţi la P.S.D. (: „ar trebui o lege care să-l oblige pe cel ales faţă de partidul care l-a propulsat; în toate guvernările noastre a existat un partid la modă care a făcut paradă cu deghizaţi”),

despre ce fac sau nu („de mântuială”) – beneficiarii de ajutor social,

despre funcţionari flegmatici,

despre alţi funcţionari – protectori: cum altfel se explică „consecvenţa” celor foarte mulţi  care nu plătesc salubrizarea şi nu au plătit-o niciodată (în trei ani nu au avut relaţii cu Primăria?)? Ar fi bine să aflăm dacă este o dublă strategie, adică: cei care plătesc ridicarea gunoiului menajer – să înţeleagă în continuare şi să susţină (inclusiv financiar!) necesitatea acestei măsuri administrative iar pe de altă parte, cei care nu plătesc – să fie recunoscători, la timpul potrivit, pentru facilitatea creată! O minoritate suportă să fie administrată între două campanii; majoritatea v-a alege în continuare... să nu plătească!

Am pus pe seama funcţionarilor. Corect? Suficient?

Unde  este Conspiraţie este Transpiraţie! Soluţia? Să fie Inspiraţie... transparentă şi Publicitate.

Nostalgia, taina, secretul nu sunt altceva decât complicităţi. Dacă nu eşti „vinovat”, eliberează-te. Cum? Aşa: pune totul în discuţie, orice – fără a avea rezerva (frica) epocii depăşite. Poţi vorbi de Ceauşescu dacă asta gândeşti. Memoriile pot fi contemporane – nu trebuie să treacă 50 de ani după reabilitarea lui Antonescu ca să-i vină rândul celuilalt. Şi orice părere poate fi publică. Socotită evidentă, orice problemă (su)pusă, capătă corespondent. Acesta poate fi, in cel mai rău caz, indirect dar niciodată inexistent, niciodată subestimat absolut. Subconştientul fiecărei autorităţi publice dictează concluzii funcţie de informaţiile însuşite. Şi funcţie de atitudine – dar noi cum nu avem, ori suntem duplicitari...  

                                                                                                                                                                          ***               

CASA SATULUI                                                              Oaspeţi şi Gazde 

Despre noi: musafiri şi gazde, bogaţi şi săraci, călăi  şi victime.

Despre putere şi opoziţie. Despre aleşi şi alegători 

Cei care se angajează să facă ceva au o (pre)dispoziţie colectivă. Sigur, mai întâi fac ceea ce ar face oricum, pentru ei. Că fac doar asta – cei mai mulţi, este şi pentru faptul că îşi închipuie că şi nouă ne lipsesc tocmai neajunsurile lor. Dar dacă noi vrem altfel, sau poate altceva – sau mai mult? Ca politică comună nouă tuturor găsesc deocamdată apa, gazul, drumurile; sănătatea, şcoala şi biserica.

Orientare dreaptă are recuperarea şi punerea în posesie a terenurilor şi clădirilor confiscate + iniţiativa privată (autofinanţată) şi orientare stângă are sărăcia asigurată, distribuită, protejată şi remunerată cu tot felul de indemnizaţii şi coeficienţi + „iniţiativa” bugetară: indexări, tichete, sporuri şi alte facilitaţi (de ordin sindical – ceea ce un patron nu tolerează).

Ca politică „la vedere” – calea de mijloc o pretind cei mai multi dar nu satisfac pe nimeni şi nici sinceri nu sunt. Si totuşi, cel care face o politică oarecare, este mai avantajat decît cel care nu face nici una. Îşi spun pragmatici dar sunt oportunişti. Tot mai rară o politică de principii! Ca politică necesară găsesc propria noastră politică despre stil de viaţă – pe care trebuie neapărat să o avem. Să nu combatem neapărat şi cu sârg politica celuilalt. Fiecare gândeşte pentru sine. Pe cel investit să gândească pentru binele comun dar nu şi să traiască in numele nostru – să nu îl demolăm, să dea socoteală. Succedând periodic la putere clase politice doar cu propriile lor cauze şi promisiuni, acceptăm complicitatea gratuită: promisiunile răspund cel mai adesea unor cereri presupuse sau unor nevoi... tradiţionale. Campaniile electorale aparţin candidaţilor – mandatul  însă este in serviciul nostru. Cine ne recomandă repaus între două campanii? Dacă ai ales să nu ai opţiune ai ales să nu ai pretenţii. Altfel, nu contează pe cine ai ales (sau nu) – cineva din preajma ta, din satul tău te reprezintă, necondiţionat. Accesează-l! 

Putem pretinde că suntem conduşi (manipulaţi) de... musafiri? Nu – căci suntem gazde! Sigur, dacă nu luăm atitudine cineva ia iniţiativa! Şi (se) serveşte! Doar dacă rămânem flămânzi nu-i mai invităm???  Călăi şi victime încă nu avem. Să evităm să devenim – nu să ne evităm după aceea...      

(2003)

   ***                                                                           

Ospătoi                                              &                                            Găzdoi 

Meseni dumneavoastră,

În această rubrică (care se  vrea un pamflet) ne vom ocupa de cei mai hămesiţi, nesătui, hapsâni ospătoi din capul mesei; de cei mai ignoranţi, dispreţuitori şi nerecunoscători meseni ai noştri. Sigur, noi suntem la celălalt capăt de masă care are o lungime cât şoseaua naţională plus... afluenţii. (Este important să ţinem minte că aproape 70% din suprafaţa ţării noastre este socotită rurală iar 30% din populaţia ţării noastre condamnată la prostie: nu are acces la nici un mijloc de informare primară. Ce comunicare virtuală, ce dialog?!)

Acum ospătoii se poticnesc tot mai des şi varsă potirul! Arareori mai răsfâng degetele şi împrăştie cu bună stiinţă câte un coeficient...

Garanţia celei mai bune chiverniseli este perpetuarea în familie. Ministra Puwak s-a integrat, şi-a luat o porţie bună de Europă, apoi o s-o expandeze...: viramentul de 150.000 euro, destinaţi formării profesionale (a altora), a intrat în contul firmei condusă de soţul şi fiul Puwak.

Alta: premierul Năstase a împrumutat bani publici – nu ţineţi minte când a trecut pe la dumneavoastră şi va rugat, va implorat să vă plătiţi taxele, impozitele, dările, birurile către Stat? – Patroni dumneavoastră şi onor Angajaţi. S-a grăbit să-şi tipărească „Europa încotro?”.

Mai bine întreba primul vecin... ministru, fireşte – ar fi răspuns doamna Puwak gratis. Ulterior, şi-a găsit un sponsor şi a pus banii la loc. Ce baron sărac – auzi, cu sponsor!

Să le  dai firimiturile din gură, nu alta. Mai vreţi coeficienţi? Dacă aţi vedea raţia stabilită per individ pe timp de război,  v-aţi crede în tranşee. Cine întreabă „unde este inamicul ?”?                                                   

                                                                                                       nu eu

(2003)

 

 

***

Proprietarii de idei                                                        Atelierele „MINOR”

ATENŢIE! Se execută fluturaşii! Dictatorii s-au reprofilat!

Această pagină va aparţine copiilor. Sigur, vă recomand o relaţie bună cu şcoala, cu familia şi mult exerciţiu. Puteţi reproduce vântul în cuvinte sau linii, puteţi transmite mesaje celor mari, puteţi folosi pagina ca atelierul vostru de lucru. Puteţi comunica!

Prima cauză: s-a-ntâmplat ca tocmai când am încetat a mai publica, în urmă cu câţiva ani, să-mi fie trimisă o poezie cu propunerea să o „avansez” prin pagina culturală ori cenaclul scriitorilor înspre „persoane avizate” pentru o părere competentă. Această fetiţă-autor mi-a sporit responsabilităţile (nu cele creativ-conceptuale ci de cetăţean şi părinte) iar acum, după câţiva ani, încercînd din nou scrisul public, reiau de unde am rămas... Fără să comentez calitatea artistică şi fără să o propun comentariilor altora, sugerez surprinderea psihologiei acestui copil la, atunci, 14 ani. Ce induce disperarea – urmează după Cine. Acest copil socotesc că se refugiază în poezie, adică îşi caută o fantă obscură, discretă si subversivă prin care să poată... contracomunica. Oricum, nu evadează, nu se abandonează visului – cum se spune. Am mai spus: copiii noştri cei normali fac obiectul şi subiectul multor investigaţii dar rămân acolo, în apologia (con)textului de cele mai multe ori. Puţini au o altfel de reflecţie decât terestră asupra „fluturaşilor”. Fluturele este o omidă care, pe lângă că se hrăneşte zburdând din cap în cap, trândăveşte gândind în timpul siestei: firul mătăsii trebuie scanat, nimfa se cere eliberată...; fluturele atârnă de acest fir.

Problema „omizilor”: societăţii civile din larvă, fluturilor viitori – paşaport către umanitate, nu proteze pentru aripi! Mila publică internaţională nu trebuie să ia locul dreptului cetăţenesc, si nu trebuie să o aşteptăm pe Brigitte Bardot – ori vreun Omolog – să mângâie un copil căzut din drepturi pe creştet ori un câine.

Cauza a doua: mi-am făcut teză de cetăţean din „copiii noştri cei normali”. Despre lucrarea de control alăturată, fără cuvinte... Nu o public spre ruşinea autorului, elev in clasa a VIII-a în anul 2000 şi nici a celui care l-a învăţat sau nu să persevereze în alfabet şi limba română – nu; spre ruşinea celor care fac din handicapul propriu-zis clasă socială distinctă şi privilegiată, cu condiţii şi confort sporit, colonizând in subsidiar ungherele, canalele, boscheţii şi limba română cu tineri tot mai voluntar predispuşi – aşteptându-şi rândul la handicap, recunoaştere, asistenţă şi confort. Nemţii ne hrănesc, austriecii ne îmbracă (prin fundaţiile existente) – autorităţile fac şi ele ceva: asigură perspectivă şi centralizează. Dar noi, noi ce facem? Noi facem cel mai rău: acceptăm! 

Sper să se autosesizeze cei care fac din copiii noştri cei normali doar statistici iar din copiii cu handicap – campanie. Altfel, societatea este direct proporţională cu ceea ce promovează casele de cultură, căminele culturale: o gamă de jocuri şi crâşme. Nici cercuri tematice în şcoli nu mai sunt; cine să asculte fluturaşii, cine să remarce culoarea? E-adevărat, nu au pretenţii formulate dar sunt şi discriminaţi prin omisiune. Ce ştiu ei să ceară? Sunt mulţumiţi cu programa obligatorie iar noi suntem mulţumiţi cu elevii noştri standard.

Şi școala înc- ar fi cum ar fi dacă timpul liber n-ar fi prost de-a binelea. Distribuit... Dar cine-i (i)responsabil?                         

 

(2003) 

Dictator: unul care scrie şi altul îi dictează se numeşte dictator.” 

(dintr-un extemporal, elev cls.a VIII-a)