MOTTO:
„Patrimoniul este
oglinda unui mental, a unei psihologii”
(R. Theodorescu)
Hula
maiestuozității și monumentalismului
Catedralei
Mântuirii Neamului dinspre unii casnici de-ai săi,
aceia cu
sufletul împietrit, schilodit sau lipsă, neputincioși
în a aprecia
că dacă-i atât de așa-și-pe-dincolo... – câți
încap în ea
majoritatea-s și de mântuială și de compătimit
asemeni acelora.
Alții, cărturari, unii rasați, umbresc
superior de
prin viloaiele lor mari cam cât câte-o biserică
falnică din
cartier, cu altare personale pe langă studiouri,
cu trupe și gărzi
– după ce-au propovăduit și-n stânga
și-n dreapta
fredonând cu convingere capitală că
„Dumnezeu
iubește
lemnul și
spațiile mici” –
și-l sodomnesc
la unison alunecând cu Taxi pe strune. De care
secol ne-ar
atârna? Nu orice muzică închide rănile sufletului,
ba unele
dimpotrivă; și-apoi „obiceiul și tradiția” exceptează
știința și
tehnologia, conservă sărăcia specifică și majoritatea
nenumarată și
nesemnificativă prin urmare în habitat. Ne-ajung
muzeele... –
ca referință originară; rezervațiile de tipul acesta
conservate
absolut îngrijorează cumplit: doar „de-arătare
la turiști” e
cam prea mare jertfa... De ce se duc – cei care se duc
cu biserca
ascunsă-n suflet? Evadează; ȘI-ȘI ELIBEREAZĂ
URMAȘII.
Dintre cei rămași aici originari unii fac eforturi
disperate pe
alocuri pentru proptirea Dumnezeului lor prin colibele
cu hram și dezlegarea
Fericirilor din chingi – după canonul
fățarnicilor
de osândire aliniați la (de)mersul orchestrei
planetare.
Ceilalți confesori, frați, de cruce sau nu, mai puțin
farisei între
intimii lor – aduc din convingere slavă, înalță rugi
și-și îngăduie
fel-de-fel de indulgențe prin casele de zid
ale Domnului lor
vibrând alături de îngeri pe corzile harpei.
Dar noi ce
facem totuși cu-atâtea altare bătrâne de lemn ce stau
într-o rână-n
colibele-acelea osândite? – c-am cam terminat
de retrocedat,
de reconstituit, de reabilitat centrele vechilor
urbe cu ștaif
după blazon și pedigri,
si castele
suficiente bugetate
cu plocoane
„în stil românesc” cu vărf-și-ndesat! Noi ce facem
cu istoria
traiului și spiritualității românilor? Se poate reabilita?
Dar românul
marginalizat se poate (re)abilita – la condiția umană
contemporană –
cu personalitate, morală, demnitate și conștiință
colectivă,
solidaritate explicită la neam și țară? Să salvăm
muzee,
monumente, statui nu alternative – cu privire la
timpul trecut
– cum nici întoarcerea de facto la
toate cele
câte au
alimentat sărăcia și cu duhul. Cine are interesul
să producă și
„conserve” anacronic mostre vii de comunități
întregi pentru
dovezi, raport și exemplificare extinsă?
Să nu ne
întoarcem în timp, și pe coclauri până la bordeie –
să interceptăm
pustnic vibrația cerului „la
prima-ndemână” –
în vreme ce
diferitele vieți anterioare ale celorlalți rămân
animate prin
muzee – răsfățate, sigur, cu venerație și-atât! Noi
tot Miorița o
clonăm în turme la fiecare reîncarnare... Și măgarii.
Emancipații
fac diferența între cai de curse, de trăsură
ori de circ și
ne „promovează”... sărăcia – cu umanoizi cu tot
de la cei de
pe coclauri până la cei din boscheți. Conspirația-i
internă:
trădătorii-s ai noștri, și complicitatea cu matricea
globală e
conștient consimțită; cu majoritatea astfel preparată –
Z(m)eii ne
învârtoșează în cazane...
fatalitatea. Suntem
în mileniul trei –
receptați
ritmul vieții, țineti pasul și trageți-i și pe-ai voștri
că altfel ne
paște Evul mediu dacă nu, și iarăși nu ne mai ridicăm
din
genunchi... de trudă; și de mătănii – când ne-a mai rămâne
vreme... dacă
nu ne ancorăm în cotidian, în civilizație
și-n lumea
modernă. Dumnezeu nu se substituie
discernământului
civil propriu, ba dimpotrivă; și apreciază
inițiativa
individuală sau colectivă de bun augur;
și nici
prosperitatea
nu cred că-i diasplace – doar huzurul și nimicnicia,
deșertăciunea și
a indivizilor și a popoarelor în primul rând
care se
implozează singure și se excomunică prin urmare
din grația
divină și cauza ereticilor aleși înainte-mergători.
E de parcurs Scara lui Iacob pe treptele virtuții –
om cu om.
Iarăși despre
rutină: noi edificăm (s)curgerea în timp
și secătuim;
ne apune
lumina... și cea reflectată și cea captată. Ucraina-i
in război de
1050 de zile – că acolo spiritul nu poate anihila altfel
duhul
NAraȚIUNII interetnice (bi)confesional-degenerată – dar aici,
la noi... La
noi în vreme de pace oameni-au luat-o din loc de bună-voie
siliți
de-mprejurări: au abandonat corabia și echipaj după echipaj
fără
remușcări; de pirații care s-au ales dintre cei rămași – ce să și zic?!
Industria a
intrat în Vacanța mare și-a devenit de divertisment,
de muzică, de
modă și produs VIPuri
iar cea
„demodată” am dat-o
la fier vechi;
educația tocmai dă faliment – discret dacă-i anihilată
competiția –
să nu lezeze stima de sine a idioților utili cu meritocrații,
ori
personalitatea beizadelelor frustrate; și cultura-i absolut de prisos –
adică mai mult
încurcă viitorul analfabeților funcțional(i); infrastructura
-i pe făraș cu
țară cu tot; pentru duhul nației eforturile-s conjugate din
răsPuteri cu
propriii cre(ș)tini (l)abili să-l distrugă de data asta; baronii,
ciocoii noi,
s-au calificat (pe măsura atingerii obiectivelor
care-au
substituit populația dislocată) ca amărășteni nătângi cultivați
în ură și
invidie din neam în neam pe seama averii
oricui, a tuturor până
la zestrea
României, adică vreo trei civilizații de la Traian încoace ratate.
„- Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var? –
Vara la țară ” (G. Topârceanu)
