După o vreme în care le ignori – nu
mai poți
totuși să nu le simți
greutatea și să recunoști
c-ai obosit degeaba; cândva le
distingeam –
forme geometrice
independente reflectând mai mult
mărimea gândurilor
decât a făptuitorilor. Dar acum,
suprapuse cum sunt,
doar știu că mai sunt acolo
și plasa de sârmă și sârma-nghimpată
și zăbrelele acelea rezervate
peste care s-au rostogolit apoi
generațiile următoare – înlănțuindu-se
tot mai strâns. Între timp
la(n)țurile au fost poleite iarăși
cu aur… Calul pe care-am contat
a fost răpus
de rețelele sociale funcționale
și utile noilor satrapi
„virtuali” – care acum nu lasă umbre
când lumina vine iarăși
de la răsărit să vă ia cu pluta
pe apa sâmbetei în viitor. Am
trecut
prin asta, știu: călătoria durează
cam o jumătate de secol – și unii,
nu cei foarte tineri, veți păși
direct
în rai credeți după cum vi se și datorează
iadul pe pământ
de care-și vor ancora zilele cei
rămași
osândiți fără imaginație
și inițiativă. În cele din urmă calul
a devenit
troian – pentru că pur și simplu nu
mai avea
ce să facă: după ce linia orizontului
roșu va fi apus(ă) – virușii-(s)pion
vor urmări de sus
dacopații rămași
cum se-nvârt
în același cerc
și o iau de la zero,
și din nou secătuiți...
