Am scris poezie de o formă sau
alta – mai devreme 1990 poezia
mea timpurie a fost „nedisciplinată”, de un vers liber pe care l-am
folosit pentru a păstra și mintea și inima în aceeași pagină. Mai târziu, am început să studiez toate metodele tradiționale de poezie. Sunt mândru de
multe forme franceze de poezie.
Robert Frost este unul dintre primele mele
influențe: el mi-a
arătat prin poezie că odată ce ai învățat
arta ei, poți obține o înțelegere bună a
lucrurilor – nu atât de mult a încalca regulile cât
a le adapta până a nu le mai aplica.
Am fost fascinat de
celebrul calligramer Guillaume Apollinaire, de utilizarea
cuvântului ca mesaje vizual. Am
început să folosesc mintea mea ca
un fotograf de
emoții, pentru imagini capturate pur și simplu și a le combina în mesaje, până când mi-am descoperit talentul pentru
„poezie beton”.
Această colecție de poezie vizuală, „semne
de viață”, este rezultatul
unei munci grea și de fuziune a tot ceea ce am învățat și am văzut cu
ochii minții mele, iar această experiență mi-a luat o
calatorie de auto-descoperire pe parcursul unui an.
Ce-mi place cel mai mult la această formă de
poezie este că
ea împinge marginile,
forțează limitele și obligă
poezia să se extindă – distrugând „casetele de gândire” uniforme pe care unii încercă să
le conserve. Cred că toată poezia bună
ar trebui să depună eforturi pentru a
experimenta asta – comportând și inima
și mintea omului în expresie.
Multumesc pentru ascultare, Ecko.
http://www.authorsden.com/johnecko ]
***
Vântul plânge peste ierburile
înalte sub cerul fără
lună. Nici un gardian nu vezi
seara printre
câmpurile incendiate de violenţă.
Întunericul
maschează noaptea. Vânătoare bună
pentru
o pradă uşoară. Din fostele
gospodării singur
fumul negru se înalță singuratic
din
carnea carbonizată şi anexele gospodărești.
Cadavre
arse, desfigurate imortalizează chipuri
de agonie; frica. Vocile-s reduse
la tăcere. Amintirea
de dragoste, de familie, persistă
doar
un moment mai mult. Apoi toate
ţipetele evadează în vânt. În
zori,
vocile celor morţi vor bântui
acest loc: caută
JUSTIȚIE. Răzbunătorul
ARMATOR va răspunde
la apel. Din cenușa flăcărilor
și sânge câmpul devine teren
de golf învăluit în strigătele
sacrificaților și înnecat
în lacrimi. Se uita în jos, își
scutura
mâinile: e mic, fragil, lipsit
de experienţă; minune:
palmele lui sunt curate
pentru ultima oară. Cu pumnii
încleştaţi, el se întoarce
dinspre câmpul
de foc – ochii lui
înflăcărându-se. Uită
de nevinovăţie ultimul; lăsat
să se descurce și pentru sine –
se pierde
in infern. E greu: disciplina
se formează la rece – singura
cale. Altfel este mort precis:
durerea
şi mizeria sunt forjate
la foc. Și anturajul. Pistoalele
– cadou de la un unchi de mult
timp
plecat. El nu va pleca. El nu
va fi nici sacrificat. El îi va
anihila pe toţi. Totul
altceva e irelevant. Privești
în ochii acestui om, acestei
pietre: două bazine
de întuneric în care se
adânceste arzând,
fostul suflet. Nu uita – căci
nu ai prea mult timp. El i-a
găsit pe toți: ucigaşii
inimii lui, violatorii
minții lui – și-i șterse
din viaţă ca și cum ar fi
carcase de shell
dezagregate și spulberate
cum niște pete în vârtej
de fum. Nu a existat nicio
remuscare, nicio
satisfacţie, nicio
emoție la toate. Amintirea
ultimei dăți când a privit în jos
la fostele sale mâini… – acum
instantaneu se colorează-n purpuriu.
Însă niciodată nu au
pictat o capodoperă, nu au compus
un sonet, nu au
ţinut mâinile altora. Este rece,
ca o mașină, eficient, la
încheieturi
cu revolvere atașate – legate între
ele. Este iluminat
de tunetele-n rafale până când rămâne
singurul om
în picioare. Urmează alt om
mort dacă trece pe aici. Armatorul…
