Am
ales să trăiesc in registre paralele:
ca
să nu fiu de tot „cu capul în nori” picioarele-mi
(z)bat
câmpii… și-așa vibrez
mereu
și mereu între starea de transă și starea
de
om, între virtute și metehne, între
principii
și pragmatism, între
starea
de grație și neliniști umane, între
f®icțiune și
realitate, între
virtual
și prea-pământesc, între
acțiune
și reacțiune, între
drepți
și strâmbi. Cobor
și
urc de mai multe ori într-o zi Scara
lui
Iacob, cu oameni în brațe, în cârcă
sau
agățați de gât; încă nu știu de ce
unii
mă trag de picioare; cei
care
atârnă – se aștern
în
gândurile mele: sunt sătui
de
sărăcie. Și neputincioși. Pentru aceștia revin iarăși
și
iarăși, înaintez drept în labirint – să caut cărarea…
Când virtualul era sinonim
cu ideaticul – coordonatele nu se
proiectau
în spatiul cibernetic ci aveau
corespondent direct în emisfera
dreaptă și mecanica subconștientă
rezona cu alte vibrații
identic ideatice. În emisfera
stângă se manifestă
tot mai înghesuiți – oratorii
raționali, distinși, solemni,
altruiști-risipitori
și pragmatici, cu proprietăți
cibernetice
generoase – baronii stăpâni
și peste averile drepților virtuoși.
…
printre stângi funciare – ecouri
prăpăstioase
și capcane pline de umor
negru
promit și altora că vor fi liberi după ce vor adera.
Acesta este un exercițiu de confesiune
publică –
altceva decât un exercițiu de
sinceritate
(calificat de cele mai multe ori drept
slăbiciune)
practicat de unii care – în afara lui –
rămân oportuniști,
și în espectativă; și pot fi mincinoși
între două astfel de exerciții. Între
două confesiuni –
cobor
și urc de mai multe ori într-o zi Scara lui Iacob…
Încă
nu știu de ce
unii
mă trag de picioare…
